De multe ori mă culc cu dorinţa, uneori chiar cu speranţa, că n-am să mă maitrezesc, şi dimineaţa deschid ochii, văd iarăşi soarele şi sunt nenorocit. O, dacă aş fi unom cu toane, vina ar putea cădea pe vremea de-afară, pe altcineva, pe o treabăneizbutită, şi atunci aş avea de îndurat numai jumătate din povara de nesuferit a acestuinecaz. Vai mie! Adevărul este că simt că vina e numai a mea...

Ce secate îmi suntsimţurile! Nici o clipă de plinătate a inimii, nici o clipă fericită! Nimic! Nimic! Stau ca înfaţa unei vitrine cu rarităţi, privesc omuleţii şi căluţii care trec prin faţa mea şi măîntreb adesea dacă nu e o iluzie optică. Intru şi eu în joc, sau mai degrabă sunt tras pesfori, ca o păpuşă, şi îmi apuc câteodată vecinul de mâna lui de lemn şi mă dau înapoi,înfiorat. Seara îmi propun să admir a doua zi răsăritul soarelui, şi nu izbutesc să mă scoldin pat. Ziua mă gândesc ca noaptea să privesc luna, şi seara nu ies din odaie. Nu ştiunici eu bine de ce mă scol şi de ce mă culc.Fermentul care îmi punea în mişcare viaţa lipseşte; imboldul care mă ţinea treaz înnopţi adânci a pierit, cel care mă deştepta dimineaţa din somn s-a dus.

E o nenorocire, Wilhelm; puterile mele active sunt dezacordate şi cufundate într-otrândăvie plină de nelinişte; nu pot să stau fără să fac nimic, şi totuşi nici nu sunt înstare să fac ceva. Nu mai am pic de imaginaţie, nu mai simt nimic în faţa naturii, iarcărţile mă dezgustă. Când ne lipsim nouă înşine, totul ne lipseşte. Îţi jur că, de multeori, aş vrea să fiu muncitor cu ziua numai ca să pot avea dimineaţa, când mă scol, onădejde în ziua care începe, un imbold, o speranţă

— Noi, oamenii, începui eu, ne plângem adeseori că zilele bune sunt atât de puţineşi cele rele atât de multe; dar, după părerea mea, n-avem întotdeauna dreptate. Dacăne-am bucura cu dragă inimă de lucrurile bune pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi,am avea şi puterea să le îndurăm pe cele rele, atunci când vin.— Da, dar nu suntem stăpâni pe sufletul nostru, spuse preoteasa; atârnă multe şide trup. Când cineva nu-i sănătos, toate i se par urâte.I-am dat dreptate. Apoi am urmat:— Trebuie să privim şi proasta dispoziţie tot ca pe o boală şi să ne întrebăm dacănu are leac.— Aşa e, spuse Lotte. Eu cred că atârnă mult şi de noi. Văd asta la mine. Când suntnecăjită şi mă supără ceva sar repede şi încep să dansez prin grădină şi îmi trece îndată.— Tocmai asta voiam să spun, am replicat. Proasta dispoziţie e la fel ca lenea, echiar un fel de lene. Firea noastră e înclinată spre lene, şi totuşi, o dată ce am avutputerea să luăm o hotărâre, treaba merge strună şi simţim o adevărată plăcere să fimactivi.

Participă la dans cu toată inima şi cu totsufletul; tot trupul său e o armonie; e atât de fără grijă, atât de sinceră, ca şi când asta arfi într-adevăr totul, ca şi când n-ar mai cugeta la nimic şi n-ar mai simţi altceva; şi sigurcă în clipele acelea orice altceva dispare din jurul ei.

Cunatura e ca şi cu iubirea. Un tânăr iubeşte din tot sufletul o fată, stă toată ziua cu ea, îşicheltuieşte toate forţele, toată avuţia lui pentru a-i spune în fiece clipă că e cu totul al ei.Dar să presupunem că deodată ar veni un burtă-verde, un om care are o funcţie publică,şi ar spune tânărului: „Dragă domnişorule, iubirea e ceva omenesc, numai că trebuie săiubeşti omeneşte! Împarte-ţi timpul, lucrează câteva ceasuri, şi ceasurile de odihnăconsacră-le fetei. Socoteşte-ţi banii, şi din ceea ce-ţi rămâne de prisos după împlinireanevoilor nu te opresc deloc să-i dăruieşti câte ceva, dar nu prea des, de ziua naşterii, deziua numelui etc.” Dacă tânărul urmează nişte sfaturi, vom avea un om foarte folositor

M-am aşezat pe un plug careera alături şi i-am desenat cu mult drag pe cei doi copii. Am adăugat şi gardul dinapropiere, o uşă de hambar şi câteva roţi stricate, toate cum erau, şi am găsit, după unceas de lucru, că am făcut un desen foarte bun şi foarte interesant, fără să pun nici celmai mic amănunt de la mine. Asta m-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să numai urmez decât natura. Numai ea este nesfârşit de bogată şi numai ea formează peartistul mare.

Îţi mărturisesc cu plăcere, deoarece ştiu ce ai să-mi răspunzi în privinţa asta, căoamenii cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, îşi duc păpuşile înbraţe, le îmbracă şi le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama aîncuiat zahărul, iar când, în sfârşit, au căpătat bucăţica de zahăr, o mănâncă cu poftă şistrigă: „Mai dă-mi...!” Fericite fiinţe!

Dacămă vei întreba cum sunt oamenii pe-aici, îţi voi răspunde: ca pretutindeni. Speciaumană se poartă pretutindeni la fel. Majoritatea oamenilor îşi întrebuinţează cea maimare parte din timp ca să trăiască şi puţina libertate care le mai rămâne îi înspăimântăatât de tare, încât fac tot ce le stă în putinţă ca să scape de dânsa. O, destin al omului!

Sunt atât de fericit, dragul meu,atât de cufundat în sentimentul unei existenţe paşnice, încât arta mea suferă din pricinaaceasta. N-aş putea acuma să desenez nici măcar o singură linie şi totuşi n-am fostniciodată un pictor mai mare decât în aceste clipe.

Vreau acum, iubiteprietene, îţi făgăduiesc, vreau să mă îndrept, nu vreau să mai rumeg puţinul rău pe caredestinul ni-l hărăzeşte, aşa cum am făcut până acum; vreau să mă bucur de clipa de faţă,şi tot ce e trecut să rămână trecut. Desigur, tu ai dreptate, prietene; durerile oamenilorar fi mai mici dacă ei, Dumnezeu ştie de ce sunt făcuţi astfel! Nu s-ar ocupa cu un atâtde mare zel al închipuirii de amintirea relelor trecute şi ar îndura un prezent nepăsător.